Ministrul demisionat al Culturii n-are linişte şi face din nou o referire cel puţin neelegantă la subsemnatul, pe un post de televiziune, joia trecută.
Nu mi-a fost folosit numele, dar s-a referit la “secretarul de stat de la PSD”, eu fiind singurul pesedist din ministerul Culturii cu această funcţie.
Este pentru a patra sau a cincea oară când procedează astfel în ultimele luni, dar nu i-am răspuns niciodată, din respect pentru acel onorabil minister în care lucram amândoi, eu nedorind, câtă vreme eram în funcţie, să ne spălăm rufele în public şi nici să-l încurajez în a-şi pune poalele în cap în văzul lumii.
Acum, însă, fiind eliberat de orice constrângere instituţională, ar fi o laşitate dacă n-aş aduce nişte clarificări – nu atât pentru luarea aminte a preopinentului, cât mai ales din respect pentru cititorii care au urmărit întâmplător respectivele jigniri care mi s-au adus şi pentru care văd că ministrul pleaşcă al culturii a făcut chiar o anumită pasiune.
Pentru a explica despre ce e vorba, trebuie spus ce-a mai debitat viitorul fost ministru, la recenta ieşire în decorul media. Deşi “taxa” pentru apariţia la acea televiziune era să fie prezentat ca „reputat politolog“ (?!), ministrul nu s-a îndurat să-şi lase deoparte această funcţie trecătoare, l-a mâncat sub limbă, afirmând între altele, că „m-am trezit cu un secretar de stat de la PSD care nu era dorit nici de mulţi oameni din PSD“ şi „am avut un dialog foarte bun cu PSD, mai puţin cu secretarul de stat propus de PSD“. Şi, mai departe, „a fost o decizie a unei filiale din ţară să îl pună pe el, şi e o logică foarte păguboasă asta şi care pune în mare dificultate autoritatea şefului de partid. Ce şef de partid mai eşti dacă vin asemenea recomandări?“.
Eu, care sunt „asemenea recomandare“, înţeleg foarte bine frustrările dumnealui; îi înţeleg şi complexele nerezolvate încă până la această vârstă, după cum pot fi îngăduitor şi cu melicurile sale ciudate, care stârnesc chicotelile multora şi au făcut nu o dată deliciul presei.
Cu toate astea, deocamdată nu vreau să „dau din casă“, cum se spune, adică n-am să fac referiri nici la ameţeala care l-a cuprins când i-a căzut „pleaşca“ ministeriatului în cap, nici la maniera jalnică în care a gestionat treburile acestui minister, nici la cum nu se ţineau şedinţele de colegiu (unde ar fi putut să aibă acel dialog de care se vaită prin presă), nici la faptul că, în numai câteva luni de când îl conduce, „blazonul ministerial s-a cacarisit“ (ca să parafrazez o expresie dragă a domniei sale).
Nu mă voi referi nici la rudimentara sa lipsă de colegialitate, ce frizează proasta creştere, şi nici la impresia deplorabilă pe care a creat-o incapacitatea sa oripilantă de a duce la capăt vreun proiect, altul decât cele strict personale, de parvenitism şi carierism. În fond, el n-are nicio vină pentru toate astea, răspunderea pentru excrescenţa în politică a acestui personaj îi aparţine lui Traian Băsescu, care i-a inaugurat cartea de muncă direct cu funcţia de ambasador (precum altui personaj de pe la Cotroceni, Cătălin Avramescu, i-a inaugurat-o cu funcţia de consilier de stat!).
Nu este interesantă nici măcar evocarea cameleonismului politic al personajului, care se dădea fondator al unui institut liberal, pentru a ateriza în curtea adversarilor de neîmpăcat ai liberalilor, adică la PDL, exact la momentul oportun, al stabilirii candidaţilor pentru parlament, neinteresându-l, de fapt, acest partid, ci doar apropierea de papucul sultanului protector, despre care intuiţia sa congenitală îi spunea că-l putea săruta mai cu folos decât dacă ar fi rămas în tabăra liberală, spre care-l împinsese răposatul său tată.
De fapt, personajul n-are alt atu public decât pomenirea până la saţietate, hodoronc-tronc, şi când trebuie, şi când nu trebuie, a numelui tatălui său – „Papa“, cum îl numeşte – de parcă asta ar ţine loc de merite personale, dacă nu cumva de chiar vreun neştiut de noi Premiu Nobel obţinut de odraslă!... Dând din coate, pe tot felul de căi, pentru a obţine pleaşca unei pălării prea mari pentru capul său, ministrul demis al Culturii nu este decât produsul malformat al unei molime din politica noastră care s-ar putea numi „papacratism“ ori „papacraţie“, adică un sistem bazat pe „puterea lui Papa“ sau „puterea lui tăticu“ – aia care te poate face, iată, ministru sau, „măcar“, europarlamentar! (Cei din anturajul său au şi relatat, de altfel, că juniorul n-a pregetat zi şi noapte, în decembrie trecut, când se cocea guvernul, să sune pe la toţi venerabilii foşti prieteni ori colegi ai răposatului său tată, invocând memoria testamentară a acestuia, rugându-i să intervină pe lângă cine or şti pentru a i se acorda un portofoliu de ministru – „de preferat la Externe sau la Cultură“. Ceea ce s-a şi întâmplat, din păcate).
E adevărat că, odată instalat, s-a trezit cu trei secretari de stat pentru care el, văzându-se urcat în copac, vroia musai “să dea viză” de numire, deşi pactul politic de guvernare excludea aşa ceva, întrucât politica n-a ajuns chiar în halul de a se mula după toate melicurile fanariote, în care beizadeaua să aibă drept de viaţă şi de moarte asupra slugilor din bătătură.
La Patrimoniu vroia să-şi numească secretar de stat un fost coleg şi prieten din copilărie, dar manevra nu i-a reuşit, PDL i-a dat peste mână, numind acolo un tânăr universitar ardelean, care candidase în alegeri la un colegiu din Maramureş, unde s-a clasat primul, dar n-a intrat în Parlament.
Pentru Culte, Paleologul (pentru că ăsta e numele corect) nici n-a apucat să îngaime vreo silabă în faţa propunerii făcute la guvern de PF Patriarh, deşi şi acolo ar fi avut el „un om al său“.
În sfârşit, pentru celălalt secretariat de stat, de la Cultură, s-a dat de ceasul morţii ca numirea mea să fie neapărat retrasă, în acest scop recurgând la tot felul de coterii şi „manigansări“ şirete pe la cabinetul premierului Boc, neavând nicio jenă să recurgă inclusiv la un soi de escrocherii sentimentale până şi faţă de dl.Ion Iliescu. Acestuia – pe care personajul nostru îl numea “dinozaur comunist” în nişte editoriale apărute în 2005 (cu care şi-a cumpărat, de la Cotroceni, firmanul de ambasador) – avea tupeul, acum, în 2009, să-i ceară susţinerea de a avea ca secretar de stat, în locul meu, pe „un pesedist de omenie“, care lucra pe la cabinetul personal al domnului Iliescu şi care-i fusese adversar în alegerile dintr-un colegiu al Sectorului 2!... Ecce homo!
Eu înţeleg starea din aceste zile a bietului ministru demisionat, care luptă din răsputeri să-şi menţină dregătoria, dând târcoale redacţiilor care-l mai bagă în seamă, precum repetentul din ultima bancă a clasei, care ridică mâna doar să afle lumea că mai e şi el pe-acolo...
Iluzia pe care o are este că menţinerea sa în funcţie ar mai depinde şi acum tot de o umilinţă tip Sulina faţă de Elena Udrea, ca şi de papucul Sultanului de la Cotroceni. Or, aceştia deja nu se simt prea bine pe scaunele lor, darmite să mai aibă grijă şi de alţii.
Aflat în presimţirea unui bilanţ – pe care cineva s-ar putea să i-l pună în faţă la acest moment al scadenţei fostului guvern - viitorul fost ministru al Culturii crede că-şi salvează sinecura dacă aruncă invective asupra fostului secretar de stat de la PSD şi a mecanismului desemnării acestuia, operând şi oarece distincţii iezuite: PSD este ok (încă mai speră la o susţinere de budoar şi de pe-acolo, prietenii ştiu de ce!), dar numai cu acel secretar de stat nu s-a putut el înţelege... Şi nu degeaba şi-a strecurat un prieten pesedist pe post de furnizor de invitaţii la Festivalul „Enescu“, destinate preşedintelui Mircea Geoană. Se înţelege că undiţa pe care o tot aruncă spre PSD n-are vreo legătură cu altă ideologie decât aceea a oportunismului său funciar, întrucât, pe vremurile astea, e bine, nu-i aşa, “să întinzi antenele” spre toate partidele, poate pică măcar trimiterea la vreo ambasadă!
Educaţia pe care Paleologul jr. pretinde că o are de la Papa, doar pe hârtie, l-ar fi îndemnat, în interesul exclusiv al instituţiei pe care încă o mai conduce, să-mi fi spus direct şi personal ce-l doare, la acele adormite şedinţe de colegiu pe care le anula în ultimul moment, sau oricând vroia el în răstimpul celor şapte luni cât am fost colegi de stat de plată şi când s-a autoinstalat la absolut toate butoanele tuturor deciziilor din minister... Sau, cel puţin, să spună ce-avea de spus despre mine într-o împrejurare când aş fi fost şi eu de faţă, c-aşa ar fi fost de bun simţ...
Or, stilul acesta al bârfelor publice şi al lucrăturilor pe la spate (sic!) ţine desigur, de unicitatea aparte a personajului în discuţie. Pentru că, oricât de mare o fi acum duşmănia dintre PSD şi PDL, dar un asemenea episod este fără precedent, întrucât niciun ministru, de la niciun minister, indiferent de partid, nu şi-a stigmatizat în public vreun fost coleg secretar de stat în acelaşi minister, desemnat de celălalt partid!
N-aş fi vrut să-i răspund distinsului, întrucât activitatea mea profesională, publicistică şi politică e cunoscută, n-are nevoie de vreo legitimare în faţa unui asemenea personaj. În plus, am multă compătimire pentru secuvinismul, cleptocraţia şi „papacraţia“ pe care atât de strălucit le ilustrează personajul în discuţie - pentru care, iată, papacraţia nu salvează omenia şi nici n-acoperă prostia!
Dar, cel puţin, acum ar putea să constate ce-nseamnă să nu te fereşti de coada crocodilului pe care-l crezi adormit! Şi asta e o primă mişcare, îl mai putem “servi” dacă e nevoie!...
de Octavian Ştireanu
inapoi la Prima_pagina
