SENATUL EVZ: Vodă şi boierii

Mircea Cărtărescu: „Câtă vreme acest partid manevrat şi azi de acelaşi Ion Iliescu continuă să fie o caracatiţă roşie, noi nu vom fi cu adevărat o ţară europeană, ci, în continuare, o satrapie. O ţară în care vodă se luptă cu boierii, ca-n epoca medievală”.

În fiecare săptămână îmi spun: mai rău nu se poate. Am ajuns la fund de tot, am lovit patul de piatră al fluviului. De-acum, ori rămânem aici, ori ne ridicăm, altă mişcare nu mai e posibilă.

Şi uite că, săptămână de săptămână, imaginaţia bolnavă a politicienilor noştri mai născoceşte ceva neaşteptat, ca să-mpingă penibilul, jalnicul, abjectul încă şi mai departe. Nu e de râs, şi totuşi îţi vine să râzi isteric, ca atunci când un personaj din comediile mute ia şuturi în fund la nesfârşit.

Am crezut că am atins limitele grotescului cu alianţa PNL-PSD din timpul guvernelor Tăriceanu. Cum e cu putinţă, mă-ntrebam în fiecare zi, ca un partid ca PNL, speranţa mea şi-a multor cetăţeni pentru normalizarea României, să bată palma la guvernare cu cel mai sinistru depozitar al trecutului comunist, cu creaţia lugubră a unei revoluţii trucate şi-a bâtelor minereşti?

M-am despărţit atunci de PNL cu o furie de care nu mă simţeam altădată în stare. Habar n-aveam eu, încă, de câte alte dezamăgiri, mai mari, aveam să am curând parte. Fiindcă a urmat marele şoc al alianţei PDL-PSD, trădarea totală, adică, a oricărei direcţii cât de cât onorabile în care se mai putea crede.

Am ajuns atunci la concluzia că toţi, inclusiv preşedintele (singurul în care mai credeam sincer), sunt o apă şi-un pământ. Atunci am simţit prima dată că nu mai avem viitor, pentru că n-a mai rămas niciun om şi nicio forţă politică credibilă în amărâta noastră ţară. Sunt alianţe care nu se fac. Mai curând te sinucizi politic decât să le faci.

Este cazul alianţelor cu PSD, de douăzeci de ani povara teribilă a României. „Distrugeţi Cartagina!”. Aşa îşi începea Cato cel Bătrân fiecare discurs. Avem şi noi nevoie de o voce care să clameze la nesfârşit: „Distrugeţi PSD-ul!”.

Câtă vreme acest partid manevrat şi azi de acelaşi Ion Iliescu continuă să fie o caracatiţă roşie (aliată firească a mogulilor „capitalişti” gen Voiculescu, Patriciu şi Vîntu), noi nu vom fi cu adevărat o ţară europeană ci, în continuare, o satrapie. O ţară în care vodă se luptă cu boierii, ca-n epoca medievală.

Ei bine, nici cu această alianţă n-am atins penibilul absolut. Clovnii care trag sforile, plictisiţi de stat degeaba, au mai născocit o piruetă care să redea interes spectacolului de bâlci. Ca o flacără sub ceaun, apropierea alegerilor prezidenţiale a sporit exponenţial agitaţia. Mişcările de trupe, convulsive şi până acum, au devenit zvâcniri necontrolate de cadavru galvanizat.

Brusc, PSD-ul a plecat de la guvernare, lăsându-ne în criză politică, colac peste pupăză alături de criza economică. PDL a rămas să facă faţă situaţiei, dar ce să faci când eşti Jumătate-de-omcălare- pe-jumătate-de-iepure-şchiop? Ei, mi-am zis, şi-aşa, şi cu guvern minoritar e mai bine decât cu monştrii ăia la guvernare.

Dar vezi că monştrii au arătat curând că se poate şi mai jos. Mizerabila alianţă PSD-PNL s-a refăcut, i-a cooptat şi pe unguri şi-au tras, tată, o moţiune de cenzură de-a căzut şi cealaltă jumătate de guvern. Că altfel părea că avem, măcar, jumătate de control, jumătate de demnitate, jumătate de responsabilitate.

Şi uite-aşa ne-am trezit fără guvern în preajma alegerilor, cu sabia lui Damocles atârnată de-un fir de păr deasupra capului (povara uriaşă a împrumutului de la FMI) şi cu un haos inimaginabil în toate zonele vieţii naţionale.

Am dat de fund? Suntem, în fine, neguvernabili şi falimentari? Da, suntem, dar, cu puţină bunăvoinţă, încă se mai poate coborî. Ne-o arată sondajele, absolut toate false, televiziunile, absolut toate cumpărate, intrarea-n campanie electorală a candidaţilor, absolut toţi cu un IQ egal cu numărul de la pantof. Îl vedem, aici, pe Băsescu lău dându-se că-i va termina pe toţi, de parcă despre asta ar fi vorba.

Nu victoria în alegeri e miza cea mare. Avem nevoie de un preşedinte care să poată da o direcţie politicii noastre, ştiind că această direcţie va fi urmată. Primii cinci ani au fost pierduţi în scandaluri nesfârşite (oricine-ar fi de vină pentru ele). Ce vor fi următorii cinci ani?

Îl vedem, dincolo, pe Mircea Geoană mulţumindu-i, îngenuncheat, celui care l-a nemurit ca „prostănac”, ca să-i arate că a avut dreptate să-l numească astfel. Incredibil gest de laşitate politică, incalificabil personaj!

„Reformatorul” partidului roşu şi-a dat, în fine, arama pe faţă. Ca să-l voteze şi pe el masele analfabete pe care se bazează Iliescu, Geoană ar fi în stare de orice umilire, de orice abdicare. Un astfel de om să conducă de-aici înainte România? Ar fi să ne-ntoarcem în îngrozitorii ani '90.

Nu-l vedem de loc, mai departe, pe Crin Antonescu, decât cel mult ca pe un prichindel politic care-şi pune şi el iscălitura sub numele grele ale alianţei Grivco (acronim de la Grivei cu covrigi în coadă). Cât despre dom’ doctor… votaţi-l, că poate extinde reţeaua de autostrăzi suspendate bucureştene în toată ţara…

„Şi-atunci care-i soluţia?”, mă-ntrebaţi.

Bună întrebare…