DAN C. MIHĂILESCU: Boierie, domnie şi moarte în Ţările Române

Să tot fie vreo două sute de ani de când românii îşi etalează cu masochistă, autoflagelantă mândrie dispreţul de sine, fatalismul istoric şi scepticismul în ce priveşte leacurile demne de tarele atavice: dezbinarea, pospaiul etern, autosabotarea, lehamitea risipitoare, netrebnicia, nimicnicia ş.a.m.d.

Nu ştim cine, când şi cum o să ne vindece de „mioritism” (cred că nici măcar „etosul protestant al muncii” exaltat de Max Weber), dar ştiu că probele pen tru îndrăcirea din vintrele noastre co boară cale de patru, cinci veacuri în sângele istoriei moldovalahe.

Ia citiţi Domniile Voastre „Dicţionarul domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei”, coordonat de Vasile Mărculeţ la Editura Meronia, şi număraţi cu calm stupefiat capetele încoronate care au fost ucise de boierimea autohtonă! Căftănirea conducătorului este numaidecât urmată la noi de conspiraţia boierilor nemulţumiţi, trădarea (via
Istanbul sau Moscova) şi exterminarea liderului.

Alexandru cel Rău este sugrumat, Bogdan II este decapitat de Petru Aron, Alexandru Cornea e decapitat de Petru Rareş, Grigore Ghica II este asasinat de propria gardă. Alexăndrel II este otrăvit, ca şi Aron Vodă, Basarab Ţepeluş, Alexandru Iliaş, Lupu Ştefăniţă, Ioan Alexandru Mavrocordat, Simion Movilă, Petru cel Tânăr. Mihalcea Hâncul e ucis de Gheorghe Duca, Despot Vodă de Ştefan Tomşa, Vladislav II de Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul de secui, Vlad Vin tilă de cumnatul lui, Ştefan Lăcustă de boieri. Nicolae Mavrogheni executat.

Dacă Vintilă Pătraşcu e decapitat (ca şi Ştefan II), iar Ştefan Răzvan e tras în ţeapă, Mihnea cel Rău a fost ucis la ieşirea din biserică. În schimb, Radu de la Afumaţi nu mai apucă s-o facă: este ucis chiar în biserică, împreună cu fiul lui. În fine, Ion Vodă cel Viteaz va fi decapitat, iar trupul i-a fost legat de două cămile, care-l vor dezmembra spre plăcerea complotiştilor privitori.

Pe lângă aceşti douăzeci şi cinci de retezaţi acasă, cei ucişi prin mazilire de turci abia de compun ceva mai mult de-un pluton: Miron Barnovschi, Radu Bădica, Grigore Calimachi. Ştefan Cantacuzino (plus
tatăl), Petru Cercel, Constantin Hangerli, Alexandru Ipsilanti, Petru Cazacul, avându-l ca însângerată emblemă pe Constantin Brâncoveanu, cel a cărui jertfă incredibilă ne face pe „noi, epigonii” în veci nedemni de istoria pe care, într-adevăr, ne-au scris-o mereu alţii, dar pe care ne-am pătat-o singuri cu multă frenezie ori de câte ori ni s-a dat (şi, ce-i drept, ni s-a dat din plin !) ocazia.

Să-i mai numărăm pe bastarzii a junşi domnitori, de la Aron Vodă, Iancu Sasul, Aron Tiranul, Radu Mihnea şi Ştefan II, până la Ion Vodă cel Viteaz, A lexandru Lăpuşneanu şi Mihai Viteazul?!

Ştiu ce mi se va spune: toată medie valitatea şi Renaşterea occidentală colcăie de patricid, fratricid, matricid, paricid, de comploturi, incesturi, trădări şi execuţii bestiale, astfel încât bietul nostru colţ de lume nu avea cum să facă figură excentrică faţă de „cinstitele obraze” (invariabil ascunse sub obrăzare) ale Apusului. Mă întreb numai asupra densităţii vinovăţiilor reale sau inventate şi a motivaţiilor pe care le vor fi avut (dacă leau avut!) atâtea şi atâtea atrocităţi.

Poate că o statistică o nestcomparativă ne va demonstra în ce măsură firea şi destinul românilor s-au potrivit pe calapodul epocilor sau îl vor fi depăşit cu sadomasochistă pornire. Cert este faptul că, fie în Moldova, fie în Valahia, aproape niciodată ambiţiile boierilor nu au coincis în totalitate cu voinţa domnitorului şi că dihonia s-a înstăpânit de timpuriu, fiecare „partidă” jucând jocuri externe (turci, ruşi, leşi, vienezi) întru propriul câştig sau propria pierdere (să nu uităm că şi domnitorii si-au „scurtat de cap” boierii ori de câte ori şi-au găsit prilejul, pentru a le „plăti” datoriile trecute, a-şi calma prezentul, ori a-şi arvuni viitorul...).

Morala? Unde-n altă parte, de nu la Eminescu? „Viitorul şi trecutul/ sunt a filei două feţe/ Vede-n capăt începutul/ cine ştie să le-nveţe...”.